Wednesday, June 10, 2015

Inima Fundăturii


....era puțin înainte de ora 9 și priveam cum Soarele își ridica nasul de dupã culmea dealului, încãlzind clãile de fân și atmosfera. 


  Îl vãd pe om venind pe drum, împreunã cu mãgarul lui. Când a ajuns în dreptul meu i-am dat binețe si l-am întrebat unde se duce așa devreme. Mi-a zis cã merge-n sat, la magazin, sã-și cumpere cele de trebuințã pe lângã casã. 


  Un gest banal poți crede, mai ales dacã nu știi că drumul pânã în sat, la picior, dureazã în jur de douã ore, pe scurtãturi tãiate prin pãdure. La dus e mai ușor cã e la vale, dar la întoarcere e doar urcare, constantã și abruptã. Aflasem asta pe propria piele cu doar o zi mai devreme, când am urcat, pentru prima dată, acel munte. Noroc cu GPS-ul cã n-am rãtãcit grav. 



  De atunci am mai mers în zonă, ba toamna, ba iarna, ba primăvara, așa că am învățat cărările. E drept, nu toate, dar destule.
 

  Fundătura Ponorului e locul din poveste. Adică acolo unde Ponorul, râul, intrã în adândurile pământului, ca să formeze peștera Șura Mare. În inima Daciei, prin Munții Șureanu. Peste două-trei dealuri e Sarmizegetusa Regia, capitala.


  Geologii, probabil, îi vor spune Polia Ponorului, pentru că e într-adevar o polie, dar localnicii îl mai știu și de Lunca Ponorului, sau Palma lui Dumnezeu. Palma lui Dumnezeu!  



  E atât de frumoasă valea încât nu mă miră că i se spune așa. E greu de descris în cuvinte puține. Sau... 
E mai degrabă o stare de spirit, o trăire, o senzație permanentă de cald și bine, de... ”acasă”! 


  Trebuie să-i calci desculț potecile și iarba, să-i escaladezi stâncile, să-i bei apa și să-i respiri aerul ca să o întelegi cu adevărat. Mai apoi, cu siguranță vei tânji mereu sa revii. Ca mine. 




Iar inima... 
Inima...
Inima Fundãturii este... 


  De fapt sunt, Oamenii! 
Oamenii pe care i-am întâlnit și cunoscut aici sunt incredibili. Parcă au venit dintr-o poveste, dintr-un basm, aidoma locurilor unde trãiesc. Atât de harnici și gospodari, atât de calzi și primitori. Aproape cã trag de tine sã le treci pragul ”conacului”, sã-ți dea o canã cu lapte abia muls, un caș proaspãt, o porție de crumpeni fripți cu ceapã și slanã (Saru'mâna Tanti Leonora, ne-ați copleșit de fiecare dată!!), o țuicã. Trãiesc simplu, o viatã grea, aproape la fel ca strãmoșii lor și ai noștri, Dacii, într-un loc fabulos, un loc în care timpul parcã s-a... înfundat. 






  "Avem de toate, nu ne trebe nimic" îți spun. Nu e curent electric, n-a fost niciodată, dar s-ar bucura însã de-un drum mai bun. Niște strãini, cu ceva ani în urmã, chiar le-au promis cã-l fac dacã le dau un petic de pământ și îi lasã să construiascã ceva acolo. N-au mai venit sã-și ținã promisiunea.



  Drumul din sat până în Fundătură pune la grea încercare chiar și mașinile preparate de off-road. Ceea ce-i bine și rãu deopotrivã. E bine pentru cã locul iși pãstreazã frumusețea și autenticitatea, inocența, dar e rãu și greu pentru localnici. Un drum bun de acces le-ar ușura viața enorm, dar le-ar aduce in pragul caselor și ”civilizația” balcano-turmiferã a grătargiilor de weekend, cu manelele la maxim în mașini. Cu câțiva dintre ei am mai stat de vorbã despre asta și e evidentã in ochii lor dilema. Ar vrea un drum, dar nu și scandal, gunoaie și celalte "beneficii civilizatoare" pe care le-ar aduce. Dificilã alegere...
  


  Am fost acolo prima dată toamna (tura s-a suprapus cu ultimele două zile din tabăra foto organizată de Mircea Bezergheanu), când frunza e ruginie în copaci, când iarba cosită era deja clădită in căpițe, când oile coboară de pe munte, când se pune cașul la saramură pentru iarnă. Atunci am cunoscut o parte din neamul mare al Murgoilor, ce ne-au primit în casă ca pe unii ”din familie” deși ne vedeau pentru prima dată în viață. Mulțumesc Tanti Leonora, Gherasim senior si junior, Neluțu, Alin și Alina! I-am cunoscut și pe Badea Constantin si pe soția lui, cu a lor pisică Mimi ce ne-a păzit cortul de șoareci. Pe Nana Armina, care la 77 de ani, singură, își urcă și coboară zilnic vacile și oile pe munte. Pe Cosmin și pe mulți mulți alți oameni frumoși.






  Am urcat din nou acolo la cumpăna dintre ani. Voiam să vedem minunea unei ierni geroase pe acele plaiuri, să dormim la stână, să le urăm în persoană ”Un an nou fericit!” celor ce ne-au primit în casele lor cu atâta drag. A fost un vis trăit cu ochii deschiși! Mulțumesc cu toata inima gazdelor noastre!






 

  La plecare, coborând pe scurtăturile învățate spre Halta Ponor, am intâlnit un om ce-și ducea vacile la o casă mai la vale, in Federi. Ne-am mirat când ne-a întrebat direct dacă ne-a placut în Luncă și dacă mai venim. Pentru o clipă am crezut că a aflat tot muntele, comuna și județul că doi turiști ”demenți”, cu aparate foto atârnând de gât, bântuie de cateva zile prin Fundătura înzăpezită. Ne-am liniștit aflând că e un văr al gazdei noastre. O vreme am mers împreună glumind și povestind fel și fel. Ne-a povestit că atunci când Dumnezeu a împărțit pământurile în zonă, a zis: "Federenilor le dau muntele ăsta, că ăștia-s tare harnici și nu le pasă că-i greu." Am râs cu poftă împreună, dar istorioara asta e atât de adevarata!


  Am revenit în primăvară, să ascultăm cum crește iarba după ploaie și florile de câmp, cum behăie vesel mieii scăpați netăiați de Paște, să vedem cum dă frunza-n mesteceni, cum se tund oile, cum se mulg vacile si, evident, să-i reîntâlnim pe oamenii care ne sunt atât de dragi. I-am regăsit pe unii, la fel de harnici si primitori, alții, dintre cei tineri, erau plecați la muncă prin țări din vest, i-am cunoscut pe alții. Sper să nu se supere că nu-i amintesc aici pe toți, e o listă luuuungăăă, dar vreau să știe că gândurile mele bune sunt îndreptate către ei, oriunde ar fi.








  Am regăsit-o și pe Nana Armina, care ne-a povestit cum se descurcă singură cu toate, de dimineața până noaptea, cu oile pe munte, cu vacile prin luncă. ”Am alergat la tinerețe după avere, nu după serviciu” ne spune, iar azi ”Oile sunt penzia mea. Fără ele, mor de foame!”


  Cred că nu-mi vor ajunge vreodată cuvintele să spun ce simt după fiecare vizită în Lunca Ponorului. Parcă trăiești într-un univers paralel, locurile arata diferit de fiecare dată, iar timpul se scurge cu totul altfel... atunci când nu se opreste complet. O bucată mare din inima mea a rămas definitiv acolo, în Federi și în Fundătură.


  Pânã va fi și drumul, dacã va fi vreodată, hai să ne bucurãm de acest loc minunat, dar fãrã sa-l stricãm. Poarta-i deschisã, poftiți în poveste, dar descãlțați de bocancii civilizației...