Monday, January 2, 2017

Cenusa-n cap

Am cam cam neglijat pagina asta in ultima vreme, din varii motive, dar mi-am propus ca, in 2017 sa o readuc la viata, impreuna cu un nou site pe domeniul pomeanu.ro.
Treaba a inceput si, pana vor fi gata, las aci niste impresii de calatorie, niste ganduri ce mi-au trecut prin cap la ultima iesire, pe final de 2016, in Dobrogea.
Cateva poze la final: ultima din 2016 si primele din 2017, la Pietrele Mariei.

- În Romania, ca să fie respectată, linia continuă trebuie să aibă 48 cm. Înălțime.
- Șoferii de Skoda și BMW sunt nemuritori. Se vede după cum conduc.
- Șoferii cu numere de AB sunt la fel peste tot, nu doar în județul lor.
- Sub nici o formă nu cobori din mașină în localitatea prin care mergi cu 10-20 km/h peste limita legală și ești depășit cu viteze de-ți dau senzația că stai pe loc. Noaptea. E doar o senzație! Rămâi calm la volan, te concentrezi la drum și... numeri crucile de pe margine.
- Taximetriștii sunt regii șoselelor. În orice colț al țării, de oriunde ar fi ei.
- În Brăila, dacă nu treci cu mașina pe șine prin stația de tramvai, nu ești din zonă. Benzile normale sunt pentru vizitatori.
- Dacă ai noroc, prețurile carburanților scad după noaptea de an nou. Păi... să fie an nou în fiecare noapte. Numa' zic.
- Prețurile carburanților cresc pe măsură ce te apropii de orașe și municipii. De capitale. De județ ori de țară, mai ales. Ori în funcție de lățimea drumului. În restul țării, prețurile își văd de lungul nasului.
- Bălăurelile pe nepregătite sunt cel puțin la fel de faine ca cele pe care le plănuiești câteva luni. N-ai un plan de care sa te ții, te duci unde și când îți vine. Și cu cine îl ține.
- În pădure nu poți plăti cu cardul și primul bancomat e la 69 km distanță. Vulpea nu dă bon fiscal. Firea-i a naibii pentru toate astea.
- Maneaua e un gen muzical menit să răzbească în timp dar, mai ales, în spațiu. Dacă spațiul e o vale, răzbește până departe.
- Iarna nu-i ca vara. Truisme de la clasici în viață. Checked. Din nou.
- Ceaiul și cafeaua se pot încălzi și pe motor. Mai ales dacă ai uitat să-ți iei un primus cu tine. Ar merge și la eșapament, dar nu e indicat. Că-i schimbă gustul.
- Se doarme binișor în Freelander, iarna. Dacă ai două pături groase să pui sub tine și un sac de dormit bun. Și dacă reziști mult timp cu genunchii la gură.
- Se văd fain stelele când stai "întins" pe spate în Freelander. Până îngheață geamurile. Pe dinăuntru.
- Să vezi ce minuni împotriva frigului și somnului face adrenalina! Mai ales atunci când realizezi că, dacă mai stai o secundă în căldura sacului de dormit, ratezi lumina aia faină de la răsărit. Pentru că nu ți-ai pus nici ceasul să sune, evident. Like a bo$$!
- Gheața pe iarbă e... tot gheață, chiar dacă mașina e 4x4. Valabil și pe șosea.
- Fizica e una singură și nu ține cont de modelul mașinii. Toate zboară la fel de repede în decor. Poate unele mai grațios decât altele.
- Fotografia de peisaj și natură presupune asceză și rugăciune. Suporți durerile date de pietricelele pe care te-ai așezat în genunchi, ca să găsești unghiul "acela" de nu l-a mai văzut nimeni înaintea ta și e vizibil doar acolo, în acel loc. După care te rogi să nu-ți rupă pantalonii și, eventual, să nu te rănească prea tare, ca să poți căuta un alt unghi d'ăla și la 13 cm mai încolo. Și tot așa, din zi în seară, din iarnă-n vară.
- Fotografia bună se face cu aparate bune. Cele mai bune aparate sunt cele pe care le ai la tine. Încă un truism.
- În fotografie, problema este întotdeauna între vizor si ceafă, nu în altă parte. Da da, în locul ăla gol.
- Ca să faci poze bune, trebuie să îndeplinești două condiții: să fii acolo și să-ți cunoști aparatura. Altfel... stai pe Facebook și citești ce aberez eu p'aci. Așa devii un guru al Internetului, care le știe pe toate, dar n-a aplicat niciuna dintre învățăturile acumulate.
- Ah, am uitat toate frontalele acasă. Așa se întâmplă când nu faci checklist că, vorba aia, le știi tu pe toate. Noroc cu lampa telefonului. D-aia el e smart și io nu. Și mai face și fotografii mișto, nu ca mine...










Wednesday, June 10, 2015

Inima Fundăturii


....era puțin înainte de ora 9 și priveam cum Soarele își ridica nasul de dupã culmea dealului, încãlzind clãile de fân și atmosfera. 


  Îl vãd pe om venind pe drum, împreunã cu mãgarul lui. Când a ajuns în dreptul meu i-am dat binețe si l-am întrebat unde se duce așa devreme. Mi-a zis cã merge-n sat, la magazin, sã-și cumpere cele de trebuințã pe lângã casã. 


  Un gest banal poți crede, mai ales dacã nu știi că drumul pânã în sat, la picior, dureazã în jur de douã ore, pe scurtãturi tãiate prin pãdure. La dus e mai ușor cã e la vale, dar la întoarcere e doar urcare, constantã și abruptã. Aflasem asta pe propria piele cu doar o zi mai devreme, când am urcat, pentru prima dată, acel munte. Noroc cu GPS-ul cã n-am rãtãcit grav. 



  De atunci am mai mers în zonă, ba toamna, ba iarna, ba primăvara, așa că am învățat cărările. E drept, nu toate, dar destule.
 

  Fundătura Ponorului e locul din poveste. Adică acolo unde Ponorul, râul, intrã în adândurile pământului, ca să formeze peștera Șura Mare. În inima Daciei, prin Munții Șureanu.


  Geologii, probabil, îi vor spune Polia Ponorului, pentru că e într-adevar o polie, dar localnicii îl mai știu și de Lunca Ponorului, sau Palma lui Dumnezeu. Palma lui Dumnezeu!  



  E atât de frumoasă valea încât nu mă miră că i se spune așa. E greu de descris în cuvinte puține. Sau... 
E mai degrabă o stare de spirit, o trăire, o senzație permanentă de cald și bine, de... ”acasă”! 


  Trebuie să-i calci desculț potecile și iarba, să-i escaladezi stâncile, să-i bei apa și să-i respiri aerul ca să o întelegi cu adevărat. Mai apoi, cu siguranță vei tânji mereu sa revii. Ca mine. 




Iar inima... 
Inima...
Inima Fundãturii este... 


  De fapt sunt, Oamenii! 
Oamenii pe care i-am întâlnit și cunoscut aici sunt incredibili. Parcă au venit dintr-o poveste, dintr-un basm, aidoma locurilor unde trãiesc. Atât de harnici și gospodari, atât de calzi și primitori. Aproape cã trag de tine sã le treci pragul ”conacului”, sã-ți dea o canã cu lapte abia muls, un caș proaspãt, o porție de crumpeni fripți cu ceapã și slanã (Saru'mâna Tanti Leonora, ne-ați copleșit de fiecare dată!!), o țuicã. Trãiesc simplu, o viatã grea, aproape la fel ca strãmoșii lor și ai noștri, Dacii, într-un loc fabulos, un loc în care timpul parcã s-a... înfundat. 






  "Avem de toate, nu ne trebe nimic" îți spun. Nu e curent electric, n-a fost niciodată, dar s-ar bucura însã de-un drum mai bun. Niște strãini, cu ceva ani în urmã, chiar le-au promis cã-l fac dacã le dau un petic de pământ și îi lasã să construiascã ceva acolo. N-au mai venit sã-și ținã promisiunea.



  Drumul din sat până în Fundătură pune la grea încercare chiar și mașinile preparate de off-road. Ceea ce-i bine și rãu deopotrivã. E bine pentru cã locul iși pãstreazã frumusețea și autenticitatea, inocența, dar e rãu și greu pentru localnici. Un drum bun de acces le-ar ușura viața enorm, dar le-ar aduce in pragul caselor și ”civilizația” balcano-turmiferã a grătargiilor de weekend, cu manelele la maxim în mașini. Cu câțiva dintre ei am mai stat de vorbã despre asta și e evidentã in ochii lor dilema. Ar vrea un drum, dar nu și scandal, gunoaie și celalte "beneficii civilizatoare" pe care le-ar aduce. Dificilã alegere...
  


  Am fost acolo prima dată toamna, cu Mircea Bezergheanu, când frunza e ruginie în copaci, când iarba cosită era deja clădită in căpițe, când oile coboară de pe munte, când se pune cașul la saramură pentru iarnă. Atunci am cunoscut o parte din neamul mare al Murgoilor, ce ne-au primit în casă ca pe unii ”din familie” deși ne vedeau pentru prima dată în viață. I-am cunoscut și pe Badea Constantin si pe soția lui, cu a lor pisică Mimi ce ne-a păzit cortul de șoareci. Pe Nana Armina, care la 77 de ani, singură, își urcă și coboară zilnic vacile și oile pe munte. Pe Cosmin și pe mulți mulți alți oameni frumoși.






  Am urcat din nou acolo la cumpăna dintre ani. Voiam să vedem minunea unei ierni geroase pe acele plaiuri, să dormim la stână, să le urăm în persoană ”Un an nou fericit!” celor ce ne-au primit în casele lor cu atâta drag. A fost un vis trăit cu ochii deschiși! Mulțumesc cu toata inima gazdelor noastre!






 

  La plecare, coborând pe scurtăturile învățate spre Halta Ponor, am intâlnit un om ce-și ducea vacile la o casă mai la vale, in Federi. Ne-am mirat când ne-a întrebat direct dacă ne-a placut în Luncă și dacă mai venim. Pentru o clipă am crezut că a aflat tot muntele, comuna și județul că doi turiști ”demenți”, cu aparate foto atârnând de gât, bântuie de cateva zile prin Fundătura înzăpezită. Ne-am liniștit aflând că e un văr al gazdei noastre. O vreme am mers împreună glumind și povestind fel și fel. Ne-a povestit că atunci când Dumnezeu a împărțit pământurile în zonă, a zis: "Federenilor le dau muntele ăsta, că ăștia-s tare harnici și nu le pasă că-i greu." Am râs cu poftă împreună, dar istorioara asta e atât de adevarata!


  Am revenit în primăvară, să ascultăm cum crește iarba după ploaie și florile de câmp, cum behăie vesel mieii scăpați netăiați de Paște, să vedem cum dă frunza-n mesteceni, cum se tund oile, cum se mulg vacile si, evident, să-i reîntâlnim pe oamenii care ne sunt atât de dragi. I-am regăsit pe unii, la fel de harnici si primitori, alții, dintre cei tineri, erau plecați la muncă prin țări din vest, i-am cunoscut pe alții. Sper să nu se supere că nu-i amintesc aici pe toți, e o listă luuuungăăă, dar vreau să știe că gândurile mele bune sunt îndreptate către ei, oriunde ar fi.








  Am regăsit-o și pe Nana Armina, care ne-a povestit cum se descurcă singură cu toate, de dimineața până noaptea, cu oile pe munte, cu vacile prin luncă. ”Am alergat la tinerețe după avere, nu după serviciu” ne spune, iar azi ”Oile sunt penzia mea. Fără ele, mor de foame!”


  Cred că nu-mi vor ajunge vreodată cuvintele să spun ce simt după fiecare vizită în Lunca Ponorului. Parcă trăiești într-un univers paralel, locurile arata diferit de fiecare dată, iar timpul se scurge cu totul altfel... atunci când nu se opreste complet. O bucată mare din inima mea a rămas definitiv acolo, în Federi și în Fundătură.


  Pânã va fi și drumul, dacã va fi vreodată, hai să ne bucurãm de acest loc minunat, dar fãrã sa-l stricãm. Poarta-i deschisã, poftiți în poveste, dar descãlțați de bocancii civilizației...