Ce ciudat...
Autostrada e ca o apa. Linistita. Se spune ca apele linistite sunt adanci. Or fi.
Se mai spune ca te si poti inneca in ele usor...
Eu nu m-am innecat. Doar m-am molipsit de liniste. Prea multa liniste. Nu linistea dinaintea furtunii, ci cea de dupa...
Cand nu stii daca e cazul sa te bucuri ca ai supravietuit intr-un fel... Cand ti-e frica sa deschizi gura ca sa nu pari stupid in fata imensitatii... imensitate in fata careia oricum esti mic si neinsemnat... Cand nu stii daca vocea ta ar starni o alta furtuna sau ar fi... primita. Cand cerul e rosu aprins la apus... sau la rasarit? ca nu mai stii nici in ce directie te uiti. Cand curcubeul parca se iteste printre norii ce se imprastie...
Si incepi sa crezi ca vezi ceva. Ce ? De ce ai ajuns sub val si nu pe...
Eu am vazut ca pe autostrada viscoleste rar, dar nu definitiv. Da, vantul mai imprastie fulgii, ca sa-i adune undeva pe margine si sa-i ridice iar si iar si iar... la nesfarsit... mai veseli... ca niste artificii... ori cu frica parca... in bataia soarelui sau razelor lunii. Fulgii care.... care nu mor. Nu vor. Doar se transforma in apa, ca sa sporeasca adancimea si linistea autostrazii. Si sa devina intr-o zi... iar fulgi.
Oare visez ?
No comments:
Post a Comment